SLA (Stereolitography)

Tehnologia SLA este cea mai veche forma de printare 3D si a fost inventata in 1980, in Japonia, de catre Dr. Kodama, dar patentata in 1986 de Chuck Hull, co-fondator al 3D Systems Corporation.

SLA utilizeaza ca material de baza rasini fotopolimerice lichide, deci principiul de functionare este opusul tehnoligiei FDM. In loc sa topeasca materialul, printerele SLA utilizeaza lasere UV pentru a expune si intari rasina fotopolimerica in ariile definite in „planul” G-Code. Acest proces are loc intr-o baie de lichid, cu fundul transparent, prin care laserul UV poate desena geometria unui strat pe o placa mobila scufundata in baie. Dupa finalizarea unui strat, placa este ridicata cu o fractiune de milimetru si urmatorul strat este desenat peste cel anterior, pentru a forma obiectul 3D.

Tehnologia SLA permite rezolutii de pana la 25µm, astfel incat suprafata este aproape neteda fara postprocesare. Acest nivel de detaliu face tehnologia SLA foarte atractiva pentru aplicatii in bijuterie si medicina dentara.

Fotopolimerii utilizati variaza de la elastic la rigid, existand si materiale speciale, cum ar fi ceara de mulaje sau rasini pentru aplicatii dentale.

Printerele SLA sunt, in general, limitate la dimensiuni de pana la 20x20x20 cm si pot printa obiecte cu un singur material. La fel ca tehnoligia FDM, printurile SLA au nevoie de material de suport pentru elementele in surplomba, insa acesta poate fi numai din acelasi material cu obiectul printat, necesitand indepartarea prin taiere si slefuire.